16/04/2026
Era o zi numai bună de ieșit cu bicicletele și am zis să încercăm un traseu pe care nu-l știam, drumul acela care duce spre Argeș după ce lași Oborul în stânga și penitenciarul în dreapta.
Soare călduț, păsări ciripind, praf care se ridica ușor și genul ăla de liniște în care îți auzi roțile.
Pe primul PET nu l-am băgat în seamă, se mai întâmplă. Apoi două, trei, cinci și o cămașă cu dungi agățată într-un tufiș, fluturând ca un steguleț.
Apoi un sac cu cine știe ce în el. Apoi încă unul. O saltea, un aragaz, moloz. Cahle de sobă și un fotoliu verde.
Mai mergem. Bucăți de rigips, haine, sticlă de geam spartă, o plapumă.
În stânga, printre gunoaie, începe să se contureze o fundație de casă. Un gard nou, un colț de curte delimitat. Semn că cineva chiar vrea să construiască acolo.
Un televizor, două anvelope. Trei! Găleți de lavabilă, cărămidă veche. Încă două televizoare.
La un moment dat nu mai numeri. Doar ocolești.
Drumul continuă, dar nu mai e despre plimbare. E despre cât de departe mai poți merge când deja ți-a ajuns.
Trist e că acele terenuri nu sunt abandonate. Au proprietari. Sunt intravilane. Și, cu toate astea, arată ca o groapă de gunoi.
Logica e simplă: dacă mai e deja un sac, mai merge unul. Dacă e deja o carcasă de mașină de spălat, nu mai contează încă o zdreanță. Peste un morman de plastice, merge și-un covor "persan".
Cât despre autorități e clar că există o strategie. Se vede că nu se intervine haotic. Se lasă lucrurile să se așeze, să capete volum, să prindă consistență. Iar apoi, la momentul potrivit, în Săptămâna Verde sau de Ziua Mediului, se poate bifa frumos o acțiune cu poze sub care curg emoticoanele și felicitările pentru implicare.
Dar până atunci, traseul e deschis. Nu pentru plimbări, pentru depozitare.
