28/10/2026
Și mă mai întreb ceva… Oare câte suflete au ales să trăiască în alte relații, fără să le mai aparțină cu adevărat sufletește? Câți oameni au construit o familie, au ridicat o casă, au crescut copii, au împărțit ani, sărbători și responsabilități, dar au păstrat undeva, în adâncul lor, o iubire căreia nu i-au mai putut găsi loc în viața de zi cu zi?
Oare câți au ajuns acolo din cauza împrejurărilor? Un deces care a rupt două destine înainte ca ele să-și poată trăi povestea până la capăt. O nepotrivire descoperită prea târziu. Un divorț care a venit după ani de încercări. O iubire neîmpărtășită, care a rămas doar de o parte a inimii. O trădare care a distrus încrederea, dar nu a reușit să șteargă ceea ce fusese simțit cândva. Sau poate două suflete care s-au iubit, dar care nu au avut curajul, libertatea ori timpul să se aleagă unul pe celălalt.
Și câți dintre acești oameni au mers mai departe? Au cunoscut pe altcineva, au spus „da”, au făcut promisiuni, au învățat să trăiască în doi. Poate au ajuns chiar să iubească din nou, într-un alt fel. Poate au găsit liniște, respect, siguranță și o formă de fericire pe care, la început, nici nu și-ar fi imaginat-o. Dar oare, în cele mai tăcute momente ale vieții lor, nu s-au întors măcar o dată cu gândul la acel om care le-a atins sufletul într-un fel pe care nimeni nu a mai reușit să-l repete?
Există iubiri care nu se sting. Nu pentru că oamenii refuză să accepte realitatea, ci pentru că unele întâlniri lasă în noi o urmă pe care timpul nu o poate șterge cu totul. Poți să nu mai vorbești cu omul acela. Poți să nu-i mai cunoști vocea de astăzi, să nu știi cm arată dimineața când se trezește sau ce îl face să zâmbească. Poți să nu mai faci parte din lumea lui și, cu toate acestea, să păstrezi în tine amintirea felului în care te-ai simțit atunci când era aproape.