02/04/2026
Refuz sa CELEBREZ 2 Aprilie!
Azi e Ziua Internațională a Conștientizării Autismului.
Și, ca în fiecare an, văd baloane albastre care se ridică în aer. Ușoare. Frumoase. Aproape liniștitoare. Dar adevărul e că autismul nu e ușor. Și nu e liniștitor.
Nu e o boală, dar nici o poveste frumoasă spusă în culori pastel.
E o realitate care nu se termină când se termină ziua de azi.
Nu se ridică în aer și nu dispare. Rămâne.
E în nopți nedormite.
E în crize pe care nu le înțelegi pe deplin, dar le trăiești până la capăt.
E în neputința de a primi un răspuns simplu la o întrebare simplă.
E în frica constantă că nu faci suficient, că nu faci bine, că nu ajunge.
Dar da, e și în iubire. Nu una „de poză”. Nu una ușor de înțeles din afară.
E o iubire care te obligă să încetinești, să vezi altfel, să înveți alt limbaj. E o relație care nu seamănă cu ce știai, dar e reală și profundă.
Nu scriu asta ca să contrazic baloanele. dar conștientizarea nu înseamnă o zi. nu este doar un simbol.
Conștientizarea adevărată începe când dispare ideea de „ei” și „noi”.
Când nu mai sunt „copiii aceia” și „copiii noștri”.
Când nu mai sunt „familiile acelea” și „familiile normale”. Pentru că, în realitate, nu există două lumi.
Există doar una. Anoastra. A tuturor!
O lume in care NOI, impreuna, suntem diferiți. Atât.
Copiii noștri nu sunt în afara ei.
Nu sunt într-o categorie separată.
Nu sunt o excepție de o zi pe an. Sunt parte din „noi”!
Și poate că, atunci când vedeți baloanele alea ridicându-se și dispărând,
în loc să vă gândiți la ceva care pleacă… să vă gândiți la ceva care rămâne.
La faptul că ei sunt aici. În FIECARE ZI.
